Amar de zi – Petreanu

Pentru mine Vlad Petreanu inseamna dedicatie, profunzime si profesionalism 110%. Un om cum sunt foarte putini in presa. Peste niste ani, cand 99% dintre textele scrise de majoritatea bloggerilor vor fi uitate, articolele scrise de Petreanu vor ramane de referinta pentru ca jurnalistii ca el ţin toată industria în spate prin pasiunea lor.

Despre acest blog: E unul pur personal. E plăcerea de a publica fără restricţii. Pentru un gazetar (deja) vechi, asta e o posibilitate fascinantă. Este, evident, vorba şi despre interacţiunea cu cititorii textelor pe care le public aici. În media tradiţională, această relaţie este mai degrabă una instituţională – aici putem conversa direct.

Despre mine:Sunt jurnalist din 1990. Asta mi-am dorit să fac dintotdeauna şi fac asta de aproape 20 de ani - jurnalism, la ziare, la televiziuni şi, mai nou, la radio, mai bine sau mai rău. M-a ferit Dumnezeu, dar şi educaţia de-acasă, să-mi ia celebritatea minţile. În televiziune, e o boală profesională comună. Ca jurnalist, prefer postura clasică, de observator, celei “moderne”, de vedetă. Sunt un demodat.

În rest, unii spun despre mine că sunt un tip cu bun simţ (şi adaugă: “deci un inadaptat”). Uneori, când văd la ce ar trebui să mă “adaptez”, mă felicit pentru încăpăţânarea de fi a refuzat atâtea “oportunităţi” care au fluturat în jurul meu.

Tot despre el, Tolontan scria: “Jurnalist de 17 ani, Petreanu are reputatia unui tip calm, care nu cedeaza stresului unei redactii de stiri si mentine un echilibru in situatii dificile. Si-a sustinut oamenii si subiectele fara sa iasa in fata (…).”

Despre cum scrie:

Dragii mei, e doar o chestiune de atenţie. Trebuie să fii mereu atent la ce se întâmplă în jurul tău, apoi să descrii, atât.(…). Lasă filosofia filosofilor. (…)Textul e o formă de comunicare cu cititorii tăi.

Cred ca sunt putini oameni in presa care sa nu fi citit

Inundaţii. Reporterul se aruncă în maşină, cu operatorul şi cu inginerul de SNG şi se trambalează cu toţii sute de kilometri spre locul de unde fuge toată lumea. Nici unul n-a avut timp să-şi facă bagajele. Dacă au noroc, îşi cumpără de la un magazin răsărit pe marginea drumului nişte chiloţi, ciorapi şi tricouri.

sau

Cum ajung asemenea specimene în postura de realizatori de emisiuni, de producători, de vedete? Gândiţi-vă un pic. Interviul este un gen dificil în profesie. Talk-show-ul, la fel – e o artă cvasi-imposibilă să faci un spectacol dintr-o discuţie. Dar în majoritatea studiourilor din România, acestea sunt cele două genuri dominante – sau, mai bine zis, imitaţii ale lor. În România, cu excepţii rarissime, interviul este o lăbăreală iar talk-show-ul o zeamă lungă şi sleită. Documentarea este ultima grijă, atât a realizatorilor, cât şi a invitaţilor.

sau

Adică: ieri seară, când să se-aşeze mai bine ştampălul cu palincă de doctor de la Chinezu, a pogorât în cartier urgia, cu girofaruri, sirene, motoare ambalate, răcnete şi panică. Ieşea fum de la RIB. A fugit lumea din case pe stradă ca la cutremur, vă zic. Într-un fel, a fost mişto – am putut vedea cu ce stă îmbrăcată în casă duminică seara blonda de la Scara A. Mi-am mai schimbat părerea.

După ce s-au mai liniştit, vecinii s-au aşezat la taclale. Unul, spirit pătrunzător şi lider informal, a produs concluzia:

“Bă, e groasă cu criza dacă-şi dau ăştia foc la dosare.”

La fel de pline de umor si inteligente sunt si multe ale articole : Cum să îndoi sistemul – Zile americane (II)

Gods at Work – Zile americane (I), O lecţie americană, Chestii, socoteli, trafic.ro – ca lunea, Un răspuns, Unele lucruri rămân la fel, O broască la Mall

Enjoy.