Twitterul din doua perspective: “The Old School” si “The Internet Natives”

A trecut “revolutia” de la Chisinau, a trecut cutremurul, s-a mai linistit putin “lumea media”  in legatura cu Twitterul. Intrebarea insa ramane: poate fi folosit Twitterul ca sursa de informatii? Si in ce mod?

Noi am cautat raspuns la aceasta intrebare in posturile catorva reprezentanti de marca ai “jurnalismului cu pix si carnetel” , dar si la niste tineri inteligenti “crescuti pe Internet”.

O sa incep cu “the Old School”. Prin sintagma “Old School” as vrea sa intelegeti ca oamenii astia stiu cu pixu’ SI cu tastatura. Deci ei au un avantaj fata de cei crescuti pe net.

Petreanu:

Sigur că Twitter nu este mass media, dintr-o mie de motive, în primul rând pentru că funcţionează după cu totul alte reguli. Aţi văzut vreodată un stol de grauri cu mii de indivizi? Nu are, precum haita, un şef pe care să-l urmeze toţi ceilalţi, şi cu toate acestea stolul pare a şti întotdeauna încotro să se îndrepte şi ce are de făcut. Twitter e un stol global. Mesajele mele, de exemplu, au fost transmise aproape instantaneu mai departe, printre alţii, de un englez, o australiancă, un portughez, un olandez, un bulgar, un neamţ, un spaniol, un grec…

Încă ceva. Zborul unui stol este imposibil de ignorat şi rămâne o imagine memorabilă. CNN şi BBC, cele două programe de ştiri pe care le recepţionez acasă, au citat azi copios din Twitter – la fel cum au făcut după cutremurul din China, la fel cum au făcut după amerizarea din Hudson. Nici n-au avut încotro – în fond, twunamiul din această dimineaţă le-a spus că participă sau dispar.

Dimitriu

In on-line s-au facut chiar fluxuri de stiri de pe Twitter, preluandu-se tot, fara macar sa se puna problema veridicitatii unor informatii. Sa zicem ca cititorul site-urilor de presa nu trebuie informat corect?

Eu nu zic ca nu trebuia urmarit “Tuitarul” – apropo ca unii jurnalisti nici nu stiau cum se scrie – ci spun ca trebuia privit exact cum este. Ca o posibilitate de informare pt. noi ziaristii de la Bucuresti, in lipsa de altceva (dar atentie, folosibila numai pentru on-line) si ca retea de socializare intre cei de la Chisinau si toti cei interesati oriunde s-ar fi aflat ei in lume.

Comanescu

Reuters, celebra agenţie de presă, e un nume colectiv (brand) pentru nişte standarde jurnalistice care reprezintă o aspiraţie până şi pentru performantul Mediafax. Twitterul e o sumă de microbloguri. Adică de pagini de forma Twitter. com/Cutare, unde „Cutare” postează însemnări telegrafice, mai scurte de 140 de caractere (litere, pauze, semne de punctuaţie). Cine e „Cutare”? Cutare poate fi o persoană, o fantomă de internet – pseudonim, personaj virtual, identitate furată – sau un brand. EVZ a rezervat Twitter.com/evzro, de pildă. Iar asta ne duce la o constatare importantă a jurnalistului de agenţie de mai sus: informaţiile din Chişinău nu erau date de „Twitter”, ci… nu se ştie de cine. În unele cazuri, era vorba de persoane reale, măcar bine intenţionate dacă nu posesoare de rigoare jurnalistică.

Presa clasică a procedat foarte corect căutând informaţii pe Twitter, fiindcă nicio instituţie de media, oricât de bogată în resurse umane, nu putea obţine bogăţia de relatări şi tuşe de culoare de pe popularul site de microblogging. Cu aceste relatări şi tuşe de culoare trebuia însă procedat altfel, era nevoie de verificare şi filtrare în folosul publicului. În unele cazuri asta s-a petrecut de la sine, în altele a fost ales ce era mai alarmist, senzaţional etc. şi s-a semnat „Twitter”.

Si in sfarsit, dar nu in cele din urma,  Mihnea  Maruta spune aici doua lucruri foarte importante:

Datoria jurnalistului profesionist este sa verifice si abia apoi sa transmita mai departe informatiile pe care le furnizeaza cititorii sau cetatenii transformati ad-hoc in reporteri de teren.
Viteza de reactie a cititorilor si aparitia unor canale precum twitter sunt benefice si contribuie si la dinamizarea redactiilor.

Adevaratele informatii nu sunt la un click distanta, ci tot pe teren. La un click distanta sunt fie informatii furnizate de surse concurente, ceea ce inseamna ca deja ai ratat startul, fie informatii din surse necredibile si anonime, ceea ce presupune, asa cum am zis, aplicarea in continuare a bunelor si dragelor noastre filtre jurnalistice.

Bineinteles ca fascinatia internetului si asaltul stirilor – pe mail, pe mobil, pe messenger, pe online – au creat deja in multe redactii o tendinta de “sedentarizare”, insa trebuie gasita masura justa intre cei care aduc informatia la prima mana si cei care raman s-o prelucreze.

Tot Mihnea scrie aici, e drept, fara a se referi la Twitter, un lucru valabil si pentru Twitter :

În lumea virtuală, fiecare poate fi cine vrea, îşi poate recompune identitatea sau îşi poate multiplica eul, astfel încât e complicat şi, la urma urmei, inutil să mergi pe fir pentru a descoperi sursa primară a unei informaţii. Ca atare, reacţia firească a tânărului născut cu laptopul în faţă şi cu mobilul în buzunar va fi să evite o corvoadă şi să înghită doar conţinutul. Nu cine, doar ce.

Si acum sa dam cuvantul celor care sunt “the Internet natives”:

Buddha

Ca să ştii despre ce se vorbeşte în cadrul unui eveniment, trebuie să fii la curent cu absolut tot ce se întâmplă pe internet, iar pe internet se întâmplă multe. Momentan, pe Twitter poţi afla cu uşurinţă astfel de noutăţi, fenomenul intrând atât de adânc în vieţile noastre, încât îi simţim lipsa când are probleme şi nu poate fi accesat.

Iulian Barbulescu :

Concluzie: Twitter e un serviciu social foarte natural (chat-like) si familiar, prin care puteti scapa de inundatia de informatii de pe Internet cu care va confruntati zilnic. Nu spun ca reduce total nevoile de informare de pe site-uri sau bloguri, dar o face partial pentru ca actioneaza ca un filtrant de informatie relevanta.

In final, o treia perspectiva asupra modului in care social media (si implicit Twitterul) poate fi folosita ca sursa, e adevarat din punct de vedere social si nu jurnalistic:

How do we know if it’s a good time to ring someone? By using our social peripheral vision. Like the baseball players, we too are constantly processing signals from the periphery of our social network.

The questions we must answer are the same as in baseball: where are the people who matter to us right now? And what are they up to?

Yet, right now, our phones don’t offer much in the way of an answer.

So we just have to try our luck, and make lots of blind calls. I do this all the time. Some my friends travel alot, so I have no idea what time zone they are in – which doesn’t exactly improve the situation.

So if a researcher asked everyone in this room to write down the two phrases with which we most often begin our phone conversations, what would be yours? I can tell you what mine would be. First, ‘Where are you now?’ And second, ‘Can you talk?’

To summarize. What I want to suggest is that unlike some handset manufacturers, mobile operators, and software companies want us to believe, Mobile 2.0 is not about streaming video, high-resolution displays, and music players that try to mimic the iPod. Instead, Mobile 2.0 is about enabling social peripheral vision. This is the next frontier for mobile developers, and it is where I believe the real advances in human mobile communication will happen in the next couple of years.

Jyri Engstrom, Product Manager at Google