Daca esti workaholic, citeste acest articol, s-ar putea sa-ti salveze viata intr-o zi

November 20, 2009

Share

Intai a fost Raluca Stroescu, apoi Alex Miristea. Sper doar sa nu mai fie si altii. De aceea va impartasesc si voua un articol care pe mine m-a schimbat acum 2 ani. L-am citit in revista Cariere. Autorul este Cosmin Alexandru. Iata-l:

Cosmin Alexandru: Momentan nu sunt disponibil pentru ca momentan sunt liber

M-am hotarat sa scriu aceste randuri dupa ce m-am intors de la un pranz la care n-am avut telefonul mobil. Mi l-am uitat cand am plecat de la birou. Si m-am simtit foarte, foarte liber. Ideea ca voi lua un pranz de placere, cu niste prieteni, si ca telefonul nu va suna, nu va vibra, nu va exista, m-a facut sa ma simt, dintr-odata, liber.

Si ma intreb cum am ajuns aici. Mi-aduc aminte de vremea in care nu aveam telefon mobil si nu ma simteam liber, ci doar normal. Acum ca-l am, e un act de curaj sa nu-l port. Cand am ajuns in parcare si mi-am dat seama ca l-am uitat, am stat un pic in cumpana daca sa ma intorc sa-l iau sau nu. Mi-e greu sa-mi numar prietenii care sunt in stare de asa ceva: sa plece undeva, pentru cateva ore, fara telefonul mobil. Si-asa, ma numar printre foarte putinii care-l inchid noaptea.

Acum cateva saptamani mi-a crapat hardul la laptop. Odata cu el mi-a crapat putin si respectul de sine. Cele cateva zile, cat aparatul a fost in service, m-am simtit ca dracu’. Mi se parea ca n-am ceva, ca-mi lipseste o parte a corpului, sau ca umblu dezbracat pe strada. Ca nu sunt intreg.
Si-mi venea sa ma iau la palme pentru ca ma simteam asa. Pentru ca mi-am dat voie sa ajung asa. Sa nu mai fiu eu insumi, liber si de ajuns, fara laptop si fara mobil.

Sunt inclinat sa zic ca telefonul mobil, email-ul, inseamna o enorma libertate de comunicare. Sunt insa inclinat sa simt ca am devenit prizonierul unei capcane in care libertatea e iluzia, iar dependenta e realitatea.

Cei doi baieti ai mei sunt in clasele a III-a si a IV-a si fiecare e singurul din clasa lui care nu are telefon mobil. Cand mi-au spus asta, am ramas masca, iar cand mi-am revenit i-am intrebat daca le trebuie mobile pentru ceva si mi-au raspuns razand ca nu. Cand au chef, se joaca pe ale celorlalti, dar prefera mult mai mult sa se joace cu alti copii decat cu telefoanele lor. Sper sa-i tina cat mai mult.

Si iarasi ma gandesc si imi dau seama ca nu mai stiu cand am luat ultimul pranz cu prietenii in care cel putin unul dintre ei sa nu vorbeasca la mobil in timpul mesei.

Cum am ajuns ca in loc sa fim stapanii timpului nostru, sa ne lasam luati in stapanire de oricine vrea, oricand si oriunde, sa vorbeasca cu noi?

Ma bate gandul sa infiintez o comunitate: aceea a celor care sunt de acord sa-si tina mobilele inchise cel putin doua ore in timpul zilei. Si outlook-ul. Si messenger-ul. Ce-o sa fie? O sa se darame lumea?
O sa pierdem contracte de milioane? O sa ne pierdem toti clientii? O sa fim dati afara? Sau o sa avem doua ore de libertate in care ne putem intoarce catre noi insine si putem face ceea ce ne dorim cu adevarat, ceva care ne bucura si ne umple timpul cu un sens adevarat?

Pranzul despre care vorbesc a fost unul foarte placut. A fost placut pentru ca ne-am intalnit de placere. Adica fara nici o treaba. Si asta e un lucru care mi se intampla din ce in ce mai rar. Sa ma intalnesc cu oameni fara sa am vreo treaba cu ei. Adica treaba sa fie asta – sa ne intalnim fara treaba. Intotdeauna cand lansez o astfel de invitatie, ea e primita cu cateva secunde de deruta – oamenii au tendinta sa banuiasca o agenda ascunsa; altminteri cum sa ne intalnim asa, degeaba? Adica daca n‑avem o treaba, e degeaba. Noi, pentru noi insine, suntem degeaba. Numai cand suntem pentru altii, avem un rost.

Ma simt din ce in ce mai inadecvat intr-o lume in care fiecare minut si omul cu care-l petreci trebuie sa aiba un rost, unul material, financiar, productiv. Ma intreb, dar cu mine cum ramane? Cu ce-mi place mie, cu cine-mi place mie, cu astea ce fac daca se intampla sa nu fie parte dintr-o „treaba”? Cum ma mai intalnesc eu cu oamenii care-mi plac, daca n-am un business cu ei, o propunere, un deal, ceva acolo care sa insemne ca iese ceva pentru cineva? Cum mai stam de vorba daca la final nu apare si o oferta sau o cerere de oferta?

Asta ar fi, poate, o idee interesanta de business  – un serviciu care sa puna in legatura oameni care vor sa se intalneasca doar de placere; interzis cu mobile si cu mailuri. S-ar comunica doar prin biletele, scrisori scrise de mana si intalniri fata in fata. Am fi multi, am fi putini? Ne-am simti mai oameni, mai vii, mai liberi?