Razboiul din Afghanistan, intre antropologie, new media si comunicare strategica (I)

REUTERS/Kai Pfaffenbach

Cum a invatat elefantul sa faca balet in magazinul de portelanuri.

Saptamana trecuta in Afghanistan a fost lansata Operatiunea Moshtarak (“Impreuna”). Ea marcheaza un moment extrem de important in razboiul din Afghanistan: o schimbare de strategie si totodata prima victorie semnificativa impotriva talibanilor in razboiul perceptiilor.

Un mic flashback pentru a rezuma importanta mass-mediei in modelarea opiniei publice fata de razboaie.

Suntem in 1968 si fortele comuniste (Armata Vietnamului de Nord + Viet-Cong) lanseaza Ofensiva Tet in Vietnamul de Sud (pe atunci). In primele 2 saptamani comunistii pierd aproape 100.000 oameni (33.000 ucisi, 60.000 raniti, 6.000 prizonieri) si nu reusesc indeplinirea niciunui obiectiv. Cu toate astea mass media din Statele Unite prezinta luptele ca pe o victorie a comunistilor. “Saigonul arde”. Peter Braestrup de la Washington Post a recunoscut cativa ani mai tarziu:
“Rarely had contemporary crisis journalism turned out, in retrospect, to have veered so widely from reality.”

America e socata de celebra fotografie a lui Eddie Adams care il prezinta pe seful Politiei Nationale din Vietnamul de Sud executand un ofiter Viet-Cong. Eddie Adams scria cativa ani mai tarziu:

“The general killed the Viet Cong; I killed the general with my camera. Still photographs are the most powerful weapon in the world. People believe them, but photographs do lie, even without manipulation. They are only half-truths … What the photograph didn’t say was, ‘What would you do if you were the general at that time and place on that hot day, and you caught the so-called bad guy after he blew away one, two or three American soldiers?”

Rezultatul este ca din cauza erorilor de interpretare ale mass-mediei americane, opinia publica americana percepe ca Statele Unite pierd un razboi pe care il desfasoara pe nedrept. Si incepe sa ceara retragerea militarilor din Vietnam. Profetie auto-implinita, astfel Statele Unite reusesc performanta de a pierde din punct de vedere politic un razboi castigat din punct de vedere militar. Lenin, cel care lansase sintagma “idioti utili” si-ar fi frecat palmele de satisfactie. Marcus Aurelius povesteste ca Socrate numea opinia maselor- Lamiae. In Vietnam opinia jurnalistilor americani a fost pe post de Lamia.

1983, Liban. 241 de militari americani sunt omorati intr-un atentat in octombrie. In aprilie, teroristii aruncasera in aer Ambasada Statelor Unite. La scurt timp fortele americane sunt retrase din Beirut. Si teroristii incep sa invete care e slabiciunea Americii.

1989, Panama. O scurta, dar nu fara probleme operatiune pentru capturarea lui Manuel Noriega care se refugiaza in Nuntiatura Apostolica. In urma negocierilor (si a muzicii rock difuzate non-stop din difuzoare puternice orientate spre cladirea unde era Noriega) el se preda DEA-ului. Mare parte din presa era cu ochii insa pe cealalta parte a lumii, pe o tara pe nume Romania, unde se desfasurau evenimente care ne-au transformat intr-una dintre cele mai simpatizate natiuni din lume. Pacat ca nu ne-a tinut decat pana la prima mineriada .

1991, Kuweit. De data asta lecta este invatata, totul merge ca la carte: militarii livreaza presei imagini fascinante cu “bombe inteligente” lovind la centimetru tinte. Rachetele Tomahawk si Patriot devin vedete si pe partea de “Public Affairs”. Pierderile sunt nesperat de mici. Nivelul de asteptare al publicului fusese in prealabil “prelucrat”: Irakul avea “a patra armata din lume” super-antrenata in anii de lupta cu Iranul si  ingropata pana la varful nasului in transee.

Unul dintre efectele victoriei a fost ca publicul a inceput sa creada ca de-acum Occidentul va castiga razboaiele fara pierderi umane.

1992-1993, Somalia. In 1992 priveam mirat la televizor cum infanteristii marini americani debarcau pe o plaja…deja ocupata de jurnalisti. Mai tarziu am aflat ca pilotii de pe elicopterele Cobra au fost cat pe ce sa deschida focul asupra jurnalistilor confundand lumina blitzurilor cu focul de la gura tevilor unor arme.

Suntem in octombrie 1993 si americanii reusesc sa dea prima lovitura puternica fortelor lui Aidid (bad guy-ul din Somalia) capturand o parte din oamenii lui cu putere de decizie. Din pacate in cursul raidului efectuat de fortele speciale lucrurile nu merg cum trebuie, doua elicoptere Blackhawk sunt doborate, un pilot este capturat si mai multi militari americani impuscati.

Trupul mutilat al unui militar american din fortele speciale este tarat pe strada a doua zi de somalezi si imaginile sunt difuzate in intreaga lume. Am vazut si eu atunci filmuletul si desi evident ca nu-l cunosteam pe omul ala si nici nu era roman, a fost ca si cand as fi primit un pumn in plex. Se spune ca Bill Clinton (pe-atunci presedinte) a plans cand a vazut imaginile.

Un ofiter american declara mai tarziu: “Sambata si duminica, noi castigaseram razboiul, dar luni Aidid a organizat un atac strategic in domeniul informatiilor. Poporul american pur si simplu nu fusese informat despre aceasta zona a spatiului de lupta, asa ca, in momentul cand pe ecranele televizoarelor au inceput sa apara cadavre, americanii au replicat: “Stai putin, nu ne-a spus nimeni c-o sa se intample asa ceva”- si Aidid a invins.”

1994, Haiti. Negocierile cu junta militara a lui Raoul Cedras ajung in impas. Statele Unite ameninta cu invazia, dar generalii haitieni se tin tare. Si atunci CNN-ul (informat in prealabil de militari) difuzeaza imagini cu aeronave militare care decoleaza spre Haiti, cu parasutisti la bord. Realizand ca nu este o gluma, generalii haitieni cedeaza.

1999, Kosovo.

In Kosovo presa redescopera drama civililor (fie sarbi, fie albanezi). Jamie Shea (vi-l amintiti?) reuseste cu greu sa explice jurnalistilor occidentali ca pilotii militari sunt si ei oameni si ca uneori cu tot antrenamentul lor, sunt expusi greselilor. Din cauza unor erori de genul asta sunt bombardate tinte civile sau mai putin “civile” (Ambasada Chinei). Isi incepe cariera o expresie acum intrata in limbajul curent : daune colaterale. Publicul occidental e destul de dezorientat, pe de-o parte este compasiunea pentru albanezii din Kosovo care fugeau de “represiune”, pe de alta parte admiratia pentru darzenia civililor sarbi care demonstrau purtand  fluturasi pe care scria “Target”. (Disonanta cognitiva in actiune). Bombardamentele din Kosovo n-au fost “a clean job” nici din punct de vedere media nici din punct de vedere militar. Cu toate astea, mai tarziu, ca efect al Razboiului din Kosovo, bad-guy-ul principal (Milosevici, aici toate partile au fost de acord) este adus  in fata Tribunalului Penal International.

Afghanistan, 2001. In Afghanistan totul incepe bine. Dar vorba lui Murphy, ce incepe bine se sfarseste rau (ce incepe rau se sfarseste si mai rau ). Alungarea talibanilor se face printr-o combinatie de bombardamente si de actiuni ale fortelor speciale. Cum nu prea erau tinte strategice de bombardat ca sa poata fi aratate mass-mediei, in lumina reflectoarelor intra cei din fratia discreta a militarilor din fortele speciale (care aveau de luat o revansa dupa Somalia). Una dintre cele mai celebre fotografii este cu militari americani…calare. Destul de low tech, dar eficient. (O parte dintre militarii din fortele speciale care au folosit cai si-au adus aminte de ce vazusera la un schimb de experienta cu militarii romani care in zonele accidentate foloseau “cai samarizati”; elvetienii si germanii folosesc catari). Afghanistan, 2001 a fost doar episodul 1. Nu e “Sfarsit” ci “Va urma”…

Irak, 2003. Ocuparea Baghdadului e mai mult o cursa (“liniuta”) intre U.S. Army si U.S. Marines. In ciuda pesimismului “analistilor militari” (tin minte ca Radu Tudor proorocea un razboi lung) lucrurile merg destul de bine pentru Coalitie. O figura aparte face Ministrul Informatiilor irakian, Mohammed Saeed al-Sahhaf (a.k.a “Comical Ali”). Totusi spectatorii constata cu surprindere (un trend inceput in Kosovo): si tehnologia americana este vulnerabila in fata unor anumite amenintari (sarbii reusisera sa doboare un F-117 “invizibil”, acum irakienii au reusit sa avarieze un elicopter Apache si sa distruga cateva M1 Abrams). Fotografia irakianului care pretindea ca a doborat Apache-ul a fost difuzata in intreaga lume. Ca o anecdota, pistolul mitraliera pe care il tine in mana e un P.M. romanesc .

Saddam Hussein (bad-guy-ul) renunta la putere si se ascunde. Va mai dura o vreme pana va fi capturat.

Razboiul clasic s-a sfarsit repede, insa la scurt timp in Irak incepe alt razboi,mult mai dur, pe care doar tehnologia singura nu-l poate castiga. Un razboi in care paradoxal, daca omori mai multi insurgenti, pierzi: razboiul de contrainsurgenta.