Guest Post: Vicii

by Alexandra Badicioiu Matei

Pearls before Swine by Stephan Pastis

Scriam, când am intrat prima dată, că „sunt ca omul cavernelor dezgheţat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau aşa mi se pare”.

Între timp, am petrecut împreună alegerile prezidenţiale, am participat la cronici în direct în paralel cu emisiunile de dezbatere, am dat RT la glume cu Geoană şi cu iarna din martie, i-am aranjat o cameră frumos mobilată pe laptop – tweetdeck – şi am revenit asupra subiectului, pentru a insista: „Folosim Twitterul şi Facebookul pentru că există. Aşa cum folosim emailul, messengerul şi telefonul mobil. Aşa cum am construit limbajul. Pentru a vorbi unii cu alţii, dacă tot trăim împreună pe această planetă. Probabil că din singurătate. Sau de ocupare a timpului. Aşa cum le facem pe toate, până la urmă”.

Tot când mi-am făcut cont spuneam că nu ştiu care a fost motivul de la baza acelei acţiuni şi că era mai mult o reacţie Pavlov la ce se întâmplă în jurul meu. Nici acum, chiar şi când este primul lucru pe care îl deschid dimineaţa pe calculator, nu aş putea să dau un răspuns precis.

Ba da, pot. Dar ăsta pe care îl ştiu nu e aşa de interesant

E un complex de dependenţe incoerente, solidificate în tabieturi virtuale, sub stratul unei decizii luate în cunoştinţă de cauză: sunt un jurnalist de online, trebuie să fiu acolo, să ştiu mecanismele, să pot înţelege mediul în care mă aflu.

Ca individ, funcţionează acelaşi algoritm: e epoca în care trăim şi nu poate fi irosită fără să încerci măcar să guşti din ea.

Dar partea asta, lucidă, e simplă. Adevărată, dar simplă. Iar ceea ce decurge din ea sună deja plictisitor, în sensul că s-a mai spus de multe ori: ştirile se pot naşte pe Twitter, afli lucruri noi pe care nu le citeşti în media tradiţională, prietenii pot fi găsiţi tot acolo, umanitatea îşi întinde aripile pe reţelele sociale, cu milioanele ei de feţe, interesante, hidoase, naive, stupide, fermecătoare, cinice, stranii, uimitoare. Ca observator nu îţi poţi permite luxul să nu intri pentru a fi martor.

În spatele deciziei, însă, subconştientul pregăteşte altceva. E aviditatea de a consuma faptul divers al celor pe care îi cunosc. Reţelele sociale sunt jurnale pentru prieteni. Ăsta e motivul cu substrat pentru care suntem acolo.

Meseria de a trăi*. Digresiune cu idee la final

Sunt un consumator înrăit de jurnale. Iar în muzeul meu imaginar, cele mai frumoase rămân ale lui Sebastian şi Pavese, alături de scrisorile lui Van Gogh pentru fratele său. Hrănindu-mă intens cu însemnările zilnice ale multor scriitori, am observat un lucru care ma irita şi mă fascina în acelaşi timp: cei care îşi notează viaţa nu urmăresc un criteriu anume al semnificativului.

Unii preferau să scrie despre vremea de afară, când eu, din viitorul lor, ştiam clar că în perioada aceea gândeau o carte sau iubeau o femeie – lucruri stabilite, postfactum, ca momente importante din existenţa lor – sau veneau ruşii în România sau se întâmpla al doilea război mondial, iar ei continuau să se uite pe fereastră şi să descrie cu lux de amânunte firul melancolic care îi traversa într-o dimineaţă oarecare. Notau, uneori, şi evenimentele stabilit importante. Dar nu toate. Şi nu neapărat atunci când se întâmplau.

Ăsta e farmecul jurnalelor. Hazardul cu care individul alege să îşi noteze viaţa pentru cititorul ultim, adică el însuşi. Fragmentul sincerităţii căutate (postfactum) în spatele identităţii construite şi care nu îţi oferă, însă, răspunsurile pe care le căutai. Creează, în schimb, dependenţă.

Postarea care le ucide pe celelalte posibile

O parte din toate astea se regăsesc şi pe Twitter sau Facebook. Cititorul ultim nu mai eşti tu, e adevărat, dar e o sumă aleasă de oameni, stabilită tot de autor.

Calitatea sofisticată, savuroasă, a scriitorilor este înlocuită de mozaicul frânturii. Pasaje absurde, bucăţi nestilizate de viaţă, întrebări, gândurile dezordonate a sute, mii de oameni, într-o reţea care te înlănţuie.

Un jurnal colectiv în care nota despre identitatea fiecărui participant vine din acelaşi hazard sentimental în care postarea a ieşit la suprafaţă dând la o parte milioane de lucruri care ar fi putut constitui subiectul ei, în aceeaşi secundă: este o ştire din ziar, decupată într-un link, alături de un comentariu personal asupra societăţii, este o melodie, o observaţie meteo, o emoţie, un oftat sau pur şi simplu cuvinte care sună bine.

Nu au alt scop (dacă îi laşi deoparte pe cei care sunt acolo doar pentru a creşte brandul personal, deşi le mai scapă şi lor uneori câte un gând „doarpentrucă”) decât acela de a-şi juca viaţa, gratuit, de faţă cu alţii.

Colajul poate să te obosească la un moment dat. Să distorsioneze. Să îţi mănânce timpul pe care nu îl ai. Să pierzi din coerenţă. Dar, cum spuneam, sub alegerile conştiente ale individului modern, corecte şi adevărate nu mai puţin, stăruie dependenţa viciului care nu poate fi mereu justificat.

* Titlul jurnalului lui Pavese