Jurnalistii- o vulnerabilitate la adresa sigurantei nationale?

Costi Rogozanu: “Documentul  CSAT e provocare tipică provincial-extremistă.”

Laura Cernahoschi: “Nicăieri în lumea liberă, presa nu este încadrată în categoria “vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale” ”

Oare cati jurnalisti au taria sa se priveasca in oglinda?

“1. Medii sociale vulnerabile

A. Ziaristii si presa

Este evident ca mediul jurnalistic reprezinta o tinta de o atractivitate deosebita. Cu atat mai mult trebuie ca aceasta vulnerabilitate sa fie analizata cu prudenta pentru ca, inainte de a o combate, sa existe certitudinea ca, sub pretextul de a proteja societatea, nu se atenteaza la unul din fundamentele democratiei : libera informare.

a) Meseria de ziarist

Este o meserie dificila ce-i expune la crude deceptii pe entuziastii care i se daruie, insa ofera, totodata, posibilitatea de a accede la notorietate, ceea ce face sa nu-i lipseasca candidatii. Acesta se pare a fi punctul cel mai vulnerabl al profesiunii deoarece, chiar si in prezent, prea multi tineri abordeaza aceasta cariera fara a avea formarea necesara, convinsi fiind ca vor invata meseria “din mers”, fara a mai fi nevoiti sa urmeze complicate studii de pregatire. si in acest domeniu, ca in multe altele, competenta profesionala necesita cunostinte de baza destinate pentru a clarifica si a da viata practicii. Numai dorinta si anumite aptitudini, bineinteles necesare, nu sunt suficiente.

Cea dintai preocupare a jurnalistului o constituie informatiile, considerate ca fiind o materie prima care trebuie prelucrata si vanduta. Acestea pot fi cautate sau primite. Cautarea este, in general, de lunga durata, costisitoare si adesea deceptionanta. In majoritatea cazurilor informatia astfel obtinuta cu mare greutate, ramane partiala, necesitand noi investigatii, din ce in ce mai delicate. Informatia primita cere mai putin eforturi si, atunci cand a fost deja difuzata in alta parte, pare sa garanteze ca merita sa fie adusa in atentie. Primirea informatiilor se face prin citirea telegramelor agentiilor de presa sau a articolelor confratilor si prin ascultarea recunoscatoare a informatorilor “bine intentionati”. Unele oficine, a caror vulnerabilitate este invers proportionala cu rigoarea lor profesionala, s-au specializat in furnizarea de informatii. Agentiile de informatii, presa, in general, sau jurnalele televizate preiau fara complexe stirile de la unele la altele si, in general, fara o verificare serioasa. In astfel de cazuri, jurnalistul nu mai este un descoperitor de fapte, ci un simplu ecou, mai mult sau mai putin deformant. Ar trebui, in acest caz, sa-si citeze sursele si sa propuna o evaluare critica a informatiei, ceea ce insa este departe de a fi devenit o regula.

In principiu, un ziarist posesor al unei informatii trebuie sa-i verifice exactitatea. Acest lucru insa nu este intotdeauna usor si ziaristul poate fi tentat sa-si bazeze autenticitatea informatiei pe buna reputatie a sursei. In ultima instanta, formule consacrate cum ar fi “aflam de la surse autorizate…” sunt suficiente pentru a introduce in cicuitul informational orice nerozie. Verificarea cere timp ori ziaristul, impins de la spate de publicul insetat de informatii, tine mai mult sa nu fie “fript” de catre confratii sai, decat sa-si apere cu religiozitate dreptul, devenit repros major in meserie, de a “retine” o informatie de la publicare.

Informatia astfel dobandita, a carei confirmare se limiteaza la faptul ca ea a fost repetata de altii, chiar daca nu a fost cu adevarat verificata nici de cei care au difuat-o, trebuie prezentata, pusa intr-o anumita forma si oferita in cuvinte, imagini sau in scris. Acesta este momentul in care intervine faimoasa notiune de obiectivitate, mult mai incerta decat s-ar putea crede. Michel Legris (1976) sfatuieste destul de taios sa se invete a face distinctie intre adevarata intentie de obiectivitate si obiectivitatea aparenta. Prima isi propune mai intai cunoasterea evenimentelor, a faptelor, a oamenilor si a ideilor si numai dupa aceea urmeaza aprecierea in ceea ce le priveste. Cea de-a doua comporta o judecata prestabilita, dar se fereste de a o face publica ; aproape fara a avea aerul de a o implica, ea va subordona acestei judecati evenimentele, ideile si oamenii. Una are ca scop clarificarea gandirii, cealalta orientarea ei.

Prezentarea comporta, de asemenea, un comentariu, aproape intotdeaua necesar unei bune intelegeri, in cadrul caruia va putea fi exprimat liberul arbitru al ziaristului. Marile organe ale presei scrise si audiovizuale demne de acest nume, tin sa separe, in articolele difuzate, enuntarea faptelor si a surselor de comentariile care angajeaza aprecierea personala a jurnalistului. Altii prefera “obiectivitatea aparenta”, care furnizeaza un enunt circumstantial si intortocheat, suprimand comentariile deschise sub pretextul de a lasa cititorului libertatea de a-si face singur o idee, inlocuind insa aceste comentarii cu o concluzie decurgand din logica prezentarii faptelor.

Dupa parcurgerea etapelor acestui proces (achizitionarea informatiei, validarea ei intr-un fel sau altul, punerea in forma si prezentarea – probleme care solicita din partea jurnalistului o morala profesionala totala si vigilenta), este necesar ca ziaristul sa se faca ascultat. Acesta este unul dintre aspectele cele mai inselatoare ale meseriei: cei care au cel mai mare succes si cea mai mare in fluenta asupra publicului nu sunt in mod obligatoriu si cei mai buni sau cei mai constienti. Nicidecum. este foarte exact ca publicul poarta o mare parte din vina in ceea ce priveste mediocritatea presei. Informarea, si, mai ales, cea audiovizuala care nu solicita nici un efort de lectura din partea publicului si care nu-i lasa decat putin timp pentru a reflecta, cauta sa atinga cea mai mare parte a auditoriului posibil nu pentru ca toti sa aiba acces la cunoastere, ci, pentru ca, de amploarea audientei la public depind comenzile publicitare. Sub pretextul unei mai bune intelegeri, informarea este redusa, in ansamblul ei, la un nivel destul de scazut de exprimare si prezentare.

Mediile jurnalistice se pare ca intretin confuzia dintre genuri (informare, cultura, distractii) ceea ce face greoaie recunoasterea si diferentierea unui reportaj, a unui editorial, a unei profesiuni de credinta sau a unui articol de popularizare ; fara a mai vorbi de personajele secundare (cronicarii de cancanuri sau scandal, meteorologii amatori, prezicatorii si astrologii, sfatuitorii de inima, prezentatorii de pronosticuri pentru cursele de cai sau jocurile de noroc etc.) , subordonati total autoritatii prezentatorului-animator-surazator, a carui mimica permite exprimarea sintetica a trei sau patru sentimente convenabile, necesare si suficiente. Toate acestea nu sunt lipsite de un cabotinaj, devenit obisnuinta, apt sa determine derapaje. Pe nesimtite, informarea devine complice cu amuzamentul vulgar si cu demagogia. ”

Henri-Pierre Cathala (specialist francez)- “Epoca dezinformarii” (1986)

Vulnerabilitate nu inseamna amenintare (cum au titrat mai multe publicatii, mai mult sau mai putin din greseala).

Referirea la “jurnalisti”  din documentul CSAT: