Aripi şi vise frânte

by G.L.

Este o zi neagră. O zi grea.

Pe 2 iulie se împliniseră 3 ani de când Dan Bulac, paraşutist în cadrul Jandarmeriei, a căzut la Clinceni.

Sâmbătă s-a făcut anul de când a decolat pentru ultima oară Mugurel Uţă.

Au mai căzut de-atunci Cătălin Scarlat, Petre Onofre.

Astăzi şi-au luat definitiv zborul mai mulţi paraşutişti din Forţele Navale laolaltă cu colegi de-ai lor din Forţele Aeriene. La Tuzla.

La o tragedie atât de mare, cuvintele nu îşi au rostul…

Dumnezeu să-i ierte!

“Refuz să cânt cântecelul acela cu “la mormânt eu nu vreau lacrimi”, lălăit cu atâta aţâţare de oameni pe care alminteri îi iubesc şi îi duc în mine oriunde sunt, dar, dragule, simţi tu ce-i ăla mormânt? De pilot? Ce e sub pala aceea de elice înfiptă în pământul cimitirului militar? Ştii tu efectiv ce e acolo? Glorie, uniforma bleumarin, cerul senin, vulturul de pe piept, tresele de la mâneci, toată faţada aceea cumplit de mototolită, dacă ar fi doar asta, da, aş cânta şi eu de lacrimi şi morminte. M-aş defula, în acel cântecel, poate am şi eu nevoie… Dar acolo sunt aliniate de fapt vise frânte, ani care mai erau de trăit, glasuri de copii pustiiţi pentru totdeauna şi plâns de femeie tânără răsucită fierbinte noapte de noapte în patul acum prea lung, prea larg, şi mai e ceva din fiecare dintre noi, lăsat perpetuu în fiecare groapă cu pală de elice deasupra. De asta nu pot să cânt despre morminte.”

Doru Davidovici