Radiografii ale presei

Pearls before Swine by Stephan Pastis

“One by one, the free peoples of Middle Earth fell to the power of the Ring. But  there were  some  who resisted.”

Cartarescu a spus-o sfruntat acum ceva vreme: “In Romania, marea problema este calitatea morala a oamenilor. E socant cit de multa lipsa de educatie exista, cit de putine aspiratii! Televiziunile si ziarele, generalizez, desigur, flateaza straturile sociale joase“.

Recent a venit randul lui Plesu sa puna punctul pe i, in Dilema Veche:

“Dan Diaconescu nu are decît un singur criteriu: audienţa. Şi o singură abilitate: acomodarea la nivelul cel mai de jos al consumului public: cadavre pierdute, vraci providenţiali, scandaluri politice şi de familie, dezvăluiri senzaţionale. Prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hîrjoană calomnioasă, jeg. Justificarea? Lumii îi place. Lumea vrea! Lucrurile de genul ăsta îi plac, în orice caz, dlui Diaconescu. Ăsta e universul lui, dacă nu cumva mă înşel şi, de fapt, cînd nu e pe post, se dezmorţeşte niţeluş răsfoind Shakespeare sau Rimbaud. Da, lumea vrea tot soiul de ieftinătăţi, tot soiul de stimulente pentru viscere. Mă mir că nu vedem încă pe OTV execuţii în direct, seriale porno, copii torturaţi şi crime filmate „cu camera ascunsă“. Rating-ul ar deveni apocaliptic. Există, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărîta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca „publicul larg“ la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător. Sper că, din cînd în cînd măcar, Dan Diaconescu are mici insomnii, vagi nelinişti sufleteşti: în fond, e un periculos distribuitor de droguri, un instigator la disoluţie sufletească, la torpoare mentală, la sub-umanitate.

Şi totuşi, ni se spune – o spune Dan Diaconescu însuşi – România se bucură să-i devoreze oferta. Am mai spus-o: nicăieri în lume (atîta cît pot vorbi din experienţă directă) nu există un asemenea post de televiziune. Există posturi comerciale, există emisiuni îndoielnice, dar nicăieri nu se îngăduie unui utilizator al eterului să livreze, zece ore pe zi, dejecţie pură. Nici o televiziune cît de cît responsabilă nu-şi invită spectatorii să savureze haznaua. Dacă însă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu.”

Pe blogul lui Istodor, Eugen Ciocan scrie:

“Faptul divers, macrameul inepuizabil al banalităţilor zilnice a început să invadeze molcom, dar perspicace scena. Iniţial periodic (Expres Magazin, Infractorul, Phoenix, Bordel, VIP), apoi zilnic: Evenimentul Zilei! Ziarul unui singur om, Ion Cristoiu, cel care avea să dea luminii tiparului titluri ca O găină a născut pui vii sau O profesoară din Bistriţa a muşcat de penis un marinar din Mangalia.

Din acest moment totul avea să devină posibil. Mai puţin şansa presei de a se maturiza…

Desigur lucrurile au luat-o la vale în regim de avalanşă. În ring au intrat televiziunile. ProTV a fost primul care a introdus seducţia pe bază de loterie zilnică, cu miza milionului matinal. De atunci aceasta a devenit o procedură consacrată pentru a forţa audienţa, culminând probabil cu acea Dacie zilnică pusă la bătaie de Jurnalul Naţional. (Nu am înţeles niciodată de ce se zice că activitatea loteriei este monopol de stat…)

Televiziunile aveau să se înmulţească şi o dată cu aceasta combinaţiile de n luate câte n între tragedie de consum şi derizoriu palpitant, senzaţional şleampăt şi scandal furibund, discurs trivial şi pompă analitică, divertisment cenuşiu şi paranormal de gang. Lucrurile se instituţionalizează: jurnalele de la ora 5 cu violuri şi accidente, morţi şi răniţi, sinucigaşi şi supravieţuitori.

Şi în presa scrisă se consolidează treaba. Cifra 5 pare magică. Acolo o fată se dezbracă zilnic.Se adaugă evazionismul de tip glossy. Încă o formă de uitare de sine.

După 2000, tabloidizarea devine regula de aur. Unica! Eroii de silicon acoperă în întregime prima pagină. Dacă numărul lor e insuficient, OTV-ul descoperă noi şi noi vedete în nunţilebotezurileînmormîntărilebătăilescandalurilecrimeleviolurile mahalalelor. Iar Libertatea este numele ziarului cu tiraj record care concentrează întregul bâlci al deşertăciunilor. Asta a şi devenit libertatea noastră de zi cu zi. Pentru care cică s-a murit…

De ce aşa?
Tot acest tablou vivant, plicticos şi previzibil până la disperare, zice-se că are o uluitoare audienţă. Cică doar acestea sporesc tirajele, încing tuburile cinescoape, alimentează montajele de atracţie şi titlurile colorate de-o şchioapă… Ele inundă insistent ca un paradis pisălog minţile năucite ale celor de pe margine, fie ei telespectatori, cititoare sau simpli cetăţeni, captivi în busculada vieţii şi a străzii, cu ochii aninaţi în panourile publicitare. Babilonul care se edifică astfel cu atâta râvnă, irigă orbitor orizontul de azi al acestor utilizatori de poleială. Realitatea însăşi a capătat un fel de disponibilitate spre hazard, iar imaginea ei este discontinuă precum cea a unui puzzle răvăşit.”

Pe Impact News, Mihnea Maruta:

“Când am fost în Muntele Athos, un călugăr m-a întrebat simplu: “Ziarul la care lucrai era în slujba adevărului?”. Aş fi vrut, dac-aţi şti cât aş fi vrut să-i explic, să nuanţez, să-i spun că “în comparaţie cu altele…”,să mă “scot” cumva. Dar răspunsul, pentru a fi sincer, nu putea suna decât foarte scurt, monosilabic: “Nu”. Mi-am amintit acest episod când a izbucnit conflictul dintre “presă” şi preşedinţie în legătură cu Strategia Naţională de Apărare. Şi intenţionat scriu “presă”, în ghilimele.
Nu, ziarul la care lucrasem nu era în slujba adevărului, nici măcar a celui cu literă mică, darmite a Adevărului. Dacă acel călugăr ar fi avut timp să-i povestesc, să detaliez, i-aş fi spus, poate, că e imposibil să faci presă fără a comite răul, că nu poţi controla toate interesele şi jocurile de putere derulate prin intermediul unui ziar sau al unui post tv, că nu poţi băga mâna în foc pentru toţi colegii şi pentru tenta dată tuturor subiectelor, dar că, dincolo de aceste oprelişti, există un criteriu mult mai realist de a judeca munca unei redacţii, ceva care ne salvează pe noi, jurnaliştii, aşa cum orice păcătos poate fi mântuit dacă se căieşte cu adevărat, dacă-şi zdrobeşte mândria prin smerenie.
Acel “ceva” care ne dă dreptul de a continua şi mâine, în ciuda eventualelor erori şi nedreptăţi pe care le provocăm, este buna-credinţă.”

Teodor Tita, pe blog:

“Intr-o Romanie jurnalismul ajunge subiect pe agenda CSAT nu poti sa nu te intrebi cum s-a ajuns aici?  Ce s-a intamplat cu autonomia, respectul de sine si orgoliul ziaristului roman?

Doua cuvinte: ticalosia si aroganta.  Sa le luam pe rand.

Cuvantul cu T
Aici nu-s multe lucruri de spus. Santajul de presa a fost indelung documentat. Nu insist. Stiti cu totii metode, nume, cazuri, victime si profitori.  Dispretul pentru jurnalism s-a intins cu forta unei epidemii cu fiecare titlu cu dedicatie, cu fiecare ancheta nepublicata cu fiecare moment de liniste obtinut pe baza de machete publicitare inutile.  Respectul s-a transformat in formalitate iar demnitatea a devenit obiect de tranzactie.

Cuvantul cu A
Aroganta: s-a practicat in Romania mitul ziaristului-Dumnezeu. Multi, prea multi ziaristi s-au comportat ca politicienii fara sa recunoasca public lucrul asta. Au cerut sa fie consultati, sa se tina seama de opiniile lor, sa aiba drept de veto pe decizii de guvern si pe numiri in functii.  Habar nu aveau despre logica guvernarii insa constiinta propriei importante nu i-a lasat sa se ocupe doar de jurnalism.  Au vrut sa decida. Au vrut cu atata ardoare incat unii dintre ei s-au tranformat in uneltele puterii pe care au servit-o transformandu-se incet-incet in sclavi de lux. Puterea, la randu-i, le-a dat bani, i-a inclus in delegatii oficiale si i-a chemat la ceas de noapte la o ciorba si un sfat de taina, dandu-le senzatia ca au intr-adevar ceva de spus.
Asta la nivelul sefilor de redactii. Mai jos de ei, ziaristii “simpli” s-au mintit ca practica o meserie speciala, ca au o datorie fata de public care le permite sa gandeasca in locul celor care citesc si vad. Si asa au aparut campaniile ipocrite, solidarizarea cabotina cu cetateanul, mestecarea informatiei pana la a o face de nerecunoscut pentru ca, nu-i asa “stim noi mai bine”. Aroganta in stare pura.  Ca in reclama de la MasterCard: priceless.

Mana pietei invizibile
Mai e si problema pietei de media.  Nu a existat niciodata.  Ne mintim ca avem o industrie. Nu avem. Doar vagi urme.  Marile redactii romanesti s-au facut pe ruinele celor comuniste iar cand n-a fost asa  statul a sters datorii si pompat publicitate in ele.  Oricum ai da-o, presa romaneasca a fost in cea mai mare parte a ultimilor 20 de ani luata in locatie de gestiune. De la stat. De acolo au venit banii.  Fie prin afacerile facute de patroni cu ajutorul redactiei, fie prin transferuri directe identificabile uneori in ridicole machete publicitare sau ordonante de stergere a datoriilor.
Trusturile straine s-au retras unul cate unul din productia de stiri si au mai pastrat doar titlurile de lifestyle si barfe.  Asta ar fi trebuit sa fie primul si cel mai ingrijorator semnal ca situatia nu e in regula.  Printre casutele excell-ului alora de la Ringier se zarea dezastrul.”

Tot in Dilema Veche,  Adrian Cioroianu:

“Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu şi, de multe ori, cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştirile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la 6 seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, anţărţ, emisiuni la care îl invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă.(…) Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.”