FocusBlog
La sfârşitul lunii iunie am ascultat-o pe Jacqui Banaszynski vorbind despre “cum se scriu poveştile de Pulitzer”. Una din primele întrebări pe care le-a adresat oamenilor din sală a fost despre copilărie şi despre povestea preferată. O fată a ales “Huckleberry Finn” spunând că visul ei a fost tot timpul “să plece”.
“I tell a story to you as a human being and you think of a story of your own. The best stories give birth to other stories“(Jacqui Banaszynski).
Rezonăm aşadar cu anumite poveşti pentru că ne amintesc de noi sau de cei dragi nouă. Am descoperit că inconştient mă foloseam de acest principiu şi când venea vorba de cererile de prietenie de pe Facebook sau de urmăritorii de pe Twitter.
Când vizitez un profil, fie al unei persoane, fie al unei companii, caut o poveste intimă, autentică. Apreciez oamenii care nu se tem să arate o bucăţică din ei. Când “bucăţica” aia mă atinge ca o poveste din copilărie şi îmi stârneşte curiozitatea, o să vreau să citesc câte puţin din ea în fiecare zi. Vreau să citesc despre ciupituri de ţânţari, miresme şi gusturi în grădina de la ţară, boacăne de zi cu zi, cărţi, călătorii, filme, piese de teatru. Îmi plac oamenii care scriu mini-portrete, impresionaţi fiind de câte o bătrână cu poala plină de flori sau de tot felul de alte personaje urbane. Pentru a fi relevant online nu e suficient să îţi dai singur like la posturile prin care îţi promovezi ultimele articole de pe blog/sait.
Dacă oamenii care se ocupă de promovarea prin intermediul reţelelor sociale ar înţelege acest lucru…poate n-am mai fi invadaţi zilnic de concursuri de cerşit like-uri.
Cred că profilurile online ar trebui să reflecte experienţe şi ar trebui actualizate doar atunci când avem ceva de spus. Dacă pentru un blog e normal să depui muncă de cercetare când nu mai ştii despre ce să scrii, parcă pentru contul de Facebook e puţin cam ciudat. Mai ţineţi minte Hi5? E ca şi cum în loc să te uiţi la fotografii cu locuri, situaţii şi oameni care spun ceva despre proprietarul contului, te uiţi la 200 de poze făcute în oglindă cu telefonul mobil.
Facebook ştie că utilizatorii săi sunt plini de poveşti aşa că a şi creat “Stories“, un loc în care fiecare îşi poate spune povestea. “Facebook e despre experienţele individuale şi colective, ale tale şi ale prietenilor tăi”, este mesajul reţelei sociale. Poveştile sunt împărţite pe diverse teme: educaţie, sănătate, politică, “lost and found”, dragoste (…), sau pe zone. Din Bucureşti momentan s-a spus o singură poveste: David Nagy a dat click pe un anunţ de pe Facebook care promova un festival de ski&snowboard. După zece zile şi câteva mailuri schimbate cu organizatorii a ajuns să se mute de la Oradea la Bucureşti. “My life changed”, spune el.
În timp ce organizam acest text am recitit ce am postat în ultimile două luni pe Facebook. Dacă un necunoscut mi-ar răsfoi profilul ar afla că îmi plac crestele şi cărările înguste, că vara asta am învăţat cum să stau în mâini în apă, că mă deplasez cu bicicleta, că am fost la mai toate concertele rock şi că îmi notez online visele ciudate. Ante web 2.0 unde ajungeau toate informaţiile astea? Sigur, profilurile online spun tot felul de poveşti…dar de ce simţim nevoia să vorbim atât despre noi?
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
[...] celălalt pentru numărul de septembrie (despre tatuaje şi artişti tatuatori). Am întâlnit-o pe Jacqui Banaszynski. Am scris un guest post pentru Focus [...]
La intrebarea de final NY Times ar raspunde cu “deselfing”:
“Willingly diluting one’s sense of self and ego by plastering the Internet with as much information as possible.”
Aleks Krotoski a raspuns aici: http://alekskrotoski.com/post/npox10-the-cult-of-me-a-primer-for-broadcasters
I’d now like to amend that assumption, to create a caveat: media consumers are graduating to a multiplatform world. It’s a work in progress. But this is the thing that you, as broadcasters, are struggling with. Why? Because your audiences want something different. The traditional media audience wants a good story, wants something that tells them something they didn’t know. It’s a very personal experience, reflecting their interests and beliefs, but one that is important to them as individuals, not to them as social beings.
This is where the other audience is different from the first. The online audience also wants a good yarn, but in addition they want to be part of the experience that gives them the sense that they’re the hero, that they are inherently involved in the story arc. They want their interests and beliefs to have an impact on what happens, they want to share this with their friends, and to be part of the group. In short, the digital media audience consumes its output to create a universe in which they are at the centre. This audience is actively taking part in a phenomenon that has only been mainstreamed because of the democratisation of publishing, personal archiving and hyper-connectivity that is built into the Web: this audience wants to build a Cult of Me.
The Cult of Me incubator
The Web challenges us to question some of the fundamental ideas about our psychology: what does it mean to our sense of identity to live in public and to have all our actions archived? What does it mean for our sense of self-worth to have tens of thousands of people wanting to know what we ate for breakfast? What does it say about how we value friendship when we can have 700 “friends” on a social network? What does it mean for civil society when we use the computer to mediate our social interactions, rather than getting together face-to-face? What are our lives on the screen doing to who we are and how we feel we fit into the world?
The web is a co-production environment: although there are gatekeepers who serve to curate and edit content for specific audiences – newspapers are a good analogy here – when it comes to our individual experience on the Web, we create a first-person archive of an idealised “me”. It’s vanity publishing, pure and simple. I’ll, appropriately, use me as an example.
I proactively flood the Web with a carefully curated selection of professional and personal information through my blog, emails, photographs, podcast, Facebook account and Twitter feed. I have popular public accounts with the major social networks and am an early adopter of trying new Web applications. My motivations for using these services are fourfold:
* Self-preservation: if I do it, other people can’t publish things about me that contradict the carefully constructed picture that all of my online ephemera says about me;
* Self-promotion: I use the tools that reach the widest possible audience to announce new content, ideas and projects. Like most of us, I only publish the good side of me; you don’t see when I’ve failed or when I look my worst, unless it is or will be used retroactively as evidence for how I’ve moved forward and how, ultimately, I have succeeded;
* Narcissism: the social feedback gives me the neurological buzz described by researchers;
* To archive my offline life: where I have been, what I have been thinking and how I have been feeling; to look back is to revisit the highs and the lows of my life over the past decade.
Our online self is made up of photos, tags, blog posts and other artifacts – including Facebook groups we join, the media content that we share or comment on and the IM conversations we have during transmission of a TV programme – that define who we wish to be and how we wish to be perceived by our online audience.