Se mai face jurnalism in Romania

Foto: gandul.info

Trei reportaje recente din trei ziare diferite, pentru cei care s-au plictisit sa citeasca despre scandaluri.

In Romania Libera, “Cei 10 pe care curentul nu-i lasa reci“, de Daniel Befu, un reportaj despre cei 10 electricieni de la SMART Sibiu, care intervin pe liniile de inalta tensiune :

Protejaţi doar de o salopetă subţire din fibră de carbon ce costă 6.000 de euro bucata, zece electricieni români îşi riscă viaţa lucrând acrobatic pe firele de înaltă tensiune prin care curg curenţi de 400.000 de volţi. Pentru această muncă, sunt plătiţi cu salarii cuprinse între 800 şi 1.500 de lei.

“Mai greu a fost prima oară. Eram îngrozit când ştiam că trebuie să merg pe un fir prin care trec 400.000 de volţi. Ajuns sus, îţi dai seama că e ceva ce nu vede oricine, poate doar piloţii de avioane. Te bate vântul, e toată lumea sub tine, vezi până-n Ucraina. Odată eram pe sârmă la 145 de metri deasupra Dunării şi o barjă a întors fix sub mine”, îşi descrie munca Paul Lucian (32 ani), unul din cei zece „electricieni zburători” de la SMART Sibiu, antrenaţi să se urce acrobatic pe firele de înaltă tensiune şi să repare defecţiuni ce nu pot fi remediate decât cu liniile în funcţiune. Fără aceşti băieţi, regiuni întregi din România ar risca să se cufunde în întuneric.

In Evenimentul Zilei, “Suparare cu miros de plumb: Ziaristii au distrus presa!“, de Mihnea-Petru Parvu, reportaj despre tipografii de la Tipografia Ringier:

Ziare cu poze în alb-negru şi într-o singură culoare, de regulă pe prima şi ultima pagină. “Evenimentul zilei”, bulina roşie sau albastră, la ediţia de prânz. “România liberă”, tot cu roşu, dar oleacă mai închis, “Adevărul”, pe un albastru bleu-ciel, “Jurnalul Naţional”, în format de “buzunar”, tot pe roşu etc. Toate astea s-au sfârşit la finele anilor ’90, când defunctul Combinat Poligrafic Casa Scânteii, rebotezat Coresi, era în moarte clinică.

Locul străvechii tipografii pe plumb cu pozele copiate pe “zincuri” era luat încet-încet de noua tehnologie offset. Generaţii de ziarişti au bătut coridoarele “paginaţiillor” ziarelor lor, seară de seară, să vadă “periile”, paginile fără “bun de tipar”, eternul “BT”.

Mirosul de cerneală tipografică, degetele care ţi se înnegreau când deschideai ziarul preferat, aerul îmbâcsit de la linotip trezesc nostalgie atât ziariştilor, cât mai ales tipografilor care au trecut de la o muncă de ocnaş la apăsatul butoanelor. Tipografii, cei care citesc ziarele încă dinainte să apară pe tarabe.

In Gandul, “Cat te costa un hobby. Femeile de afaceri, proprietare de cai“, de Alina Badalan Turcitu, reportaj despre centrul ecvestru de la Adunatii Copaceni:

Nu tu sari peste obstacol, atenţie, calul sare! Dârlogii întinşi, pumnii lipiţi!”, îi strigă Monei profesorul de călărie, Florin Bobe. Dar fata e în altă lume. E în câmp cu Sieger, sar împreună peste obstacole şi ea parcă nu mai aude nimic. E “copilul” ei, aşa îi spune; a dat pe el 7.000 de euro. Mona Măgureanu e deja evoluată în echitaţie, a început la 28 de ani; acum are 29. Lucrează în publicitate şi până nu de mult era şefă peste 180 de oameni. Muncea şi sâmbăta, şi duminica. Într-o zi s-a lăsat brusc de şefie.”M-am trezit într-o joi dimineaţă şi am zis: eu astăzi merg la cai! Când am sosit la prima lecţie, purtam pantaloni largi şi adidaşi. Când eram sus, mă întrebam: oare o ia el înainte sau rămân eu în urmă? La început stăteam o oră jumate, două, apoi un weekend şi apoi mi-am luat un întreg concediu. În primele trei luni, Sieger se întorcea cu spatele la mine”, ne povesteşte Mona. Chiar acum e în grajd, lângă el. Îi sclipesc ochii când îl mângâie peste bot. Apoi, în cămaşa ei alb imaculat, se întinde peste boxă şi îl îmbrăţişeză pe după gât. Şi-a lipit obrazul de capul lui şi stau aşa o vreme. Friesianul e terapia Monei. De un an nu mai face ieşiri mondene, nici excursii. Toate weekendurile şi le petrece călare, la centrul ecvestru din Adunaţii Copăceni (Giurgiu), mare de 54.000 de metri pătraţi.