De ce n-ati catapultat, Kirule?

Foto: Evenimentul Zilei

Dupa socul pe care l-am trait multi dintre noi ieri la auzul vestii ca a cazut Kiru, astazi, cand ne-am trezit intr-o lume mai saraca au inceput intrebarile. De ce n-au catapultat? De ce? In intrebarea asta se aduna si regrete si furie.

Insa ne dam seama ca nu putea fi altfel.

Pentru ca asa au evitat prabusirea peste niste case dupa cum spun cei de la Pro Tv, care au facut o treaba excelenta zilele astea ( cu concursul lui Sergiu Matei, un cameraman extraordinar care a zburat cu cei de la Campia).

(L.E. Articole bune aici si mai ales aici, unde puteti vedea si niste imagini inedite).

(L.E. Pe Aviatia.ro puteti gasi mai multe linkuri catre articole despre cei doi piloti.)

Si pentru ca nici Doru Davidovici, cazut pe 20 aprilie 1989 tot cu o dubla, n-a catapultat.

Acesti oameni imping munca, daruirea si sacrificiul dincolo de limite.

Nimeni nu putea explica mai bine asta decat Doru Davidovici:

„Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“

“Pentru ca cei aflati acolo, sub spuma de pamant clocotit, erau camarazii nostri. cu care am mancat de dimineata, am venit la pista, pe urma ei doi au decolat in sonda meteo, ne-am uitat cum decoleaza, am ramas sa-i asteptam. Se duceau sa vada daca ziua aceea calda nu ascunde vreun pericol nestiut pentru zborul nostru, aveau sa vina sa ne spuna vizibilitatea, vantul la inaltime, ce mai era de spus.

Ce-au gasit ei important acolo, in cer, si trebuia aflat de toti.

Noi i-am asteptat si au venit frângând lumina în cupole de plexi largate prea târziu, o zecime de secundă prea târziu, întotdeauna întâi avionul, chiar dacă avionul, e clar, nu mai scapă – dar dacă totusi? – n-a mai fost nici un totusi. Cum nici de alte dăti nu mai era nici un totusi, dar dacă de data asta?…Dacă numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematică lucidă, neiertătoare, a fi sau a nu fi.
Dilema trecea din viata pe hârtie, de aici din nou în cabina avionului de dublă comandă, dar ce-a fost acolo, ce a putut fi, convorbirile dintre ei, sau tăcerea în spaima prăbusirii încremenind aerul într-un bloc străveziu, ce se întâmplă în cabina unui avion care se prăbuseste?
Ce se prăbuseste întâi în universul acela pilot-avion care oricum se surpă ireversibil si atât de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-a gândit în acele clipe de cădere haotică, pentru că altfel săreau. Ştiu si ce s-a vorbit, “Nu sări, lasă, auzi, LASĂĂĂ-L, NU SĂRII !!”, s-au strigat clipe de viată în cabina avionului prăbusit în cercuri frânte (…) sărim, LASĂ-L LA MINE!, ACUM IESE! N-a mai iesit.”

“E greu de gandit atunci cand hotarasti in farsit sa faci ordine in tine, si greu de scris pentru a fi citit de altii ce se intampla in pilot cand unul dintre noi cade.

Intai e strigatul rosu pana la cer de fireasca revolta, urletul acela total care urca mut si izbugneste intr-o explozie de tacere pe care numai aviatorii o recunoc intre ei si ii fac pe ceilalti din jur sa ridice din umeri si sa spuna „eram acolo cand s-a aflat, l-am vazut, nici nu a clintit. Nu s-a clintit nimic pe fata lui, tacea”, dar ce tacere, asta nu se vede, nu se spune, nu se cunoaste, ramane in fiecare dintre noi rasucit in tainice suluri fierbinti de aducere-aminte intrata de acum in alcatuirea noastra si iesita atat de rar la suprafata printr-un gest, un cuvant mai degraba scapat, prin miscarea curta a capului cu casca alba spre lumea aflata dincolo de plexiglasul cabinei: aici a cazut avionul…

Am acceptat profesia pana dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viata de aerodrom, orele noastra de formidabila, incredibila existenta in cabina avionului, dar n-am acceptat nicicand moartea. Moartea nu e o chestie care se accepta. Moartea e ceva tinut cat mai la distanta, impotriva careia invatam sa luptam, de care stim efectiv sa ne ferim, sa o recunoastem atunci cand da tarcoale, pe care reusim de foarte multe ori sa o invingem, atunci cand se pune problema. Asta e mandria noastra, ca de foarte multe ori reusim sa invingem. Ca nu acceptam sa murim cand totul e duce dracului in jurul nostru, si tot ce e pilot in noi urla ca se mai poate trai.

De aceea e cumplit cand unul dintre noi nu mai este.

De aceea refuzam stralucirea clapa, aureola de vesnic condamnat care, pentru multi din afara profesiei, ne inconjoara.

De aceea refuz sa cant cantecelul acela cu „la mormant eu nu vreau lacrimi”, lalait cu atata atatare de oameni pe care alminteri ii iubesc si ii duc in mine oriunde sunt, dar, dragule, simti tu ce-i ala mormant? de pilot? ce e sub pala aceea de elice infipta in pamantul cimitirului militar? Stii tu efectiv ce e acolo? Glorie, uniforma bleumarin, cerul senin, vulturul de pe piept, tresele de la maneci, toata fatada aceea cumplit de mototolita, daca ar fi doar asta da, as canta si eu de lacrimi si morminte. M-as defula, in acel cantecel, poate am si eu nevoie… Dar acolo sunt aliniate de fapt vise frante, ani care mai erau de trait, glasuri de copii pustiiti pentru totdeauna si plans de femeie tanara rasucita fierbinte noapte de noapte in patul acum prea lung, prea larg, si mai e ceva din fiecare dintre noi, lasat perpetuu in fiecare groapa cu pala de elice deasupra. De asta nu pot sa cant despre morminte.

Pe urma vin, nechemate in prima secunde de nemiscare si tacere, vin statisticile care spun crud, lucid, alb, ca la zece mii de ore-zbor se intampla o defectiune majora la bord, la treizeci de mii – o catapultare, la o suta de mii – se pierde o viata de pilot. Asta nu-i fatalitate, e matematica, ceea ce e cu atat mai ingrozitor, pentru ca daca se mai poate lucra cu destinul, cu matematica nu se poate face abolut nimic. Acolo sunt cifre seci care cuprind totul, se aduna obtuz intre ele si la zece mii de ore – zbor chiar, se intampla o defectiune majora la bord. Mie, sau colegului de langa mine, sau celui cunoscut din auzite, sau celui de care habar n-am avut in viata mea si stiu de el exact acum cand, uite, nu mai e. Aflu despre el direct ca a fost… Atunci se rasuceste ceva in noi, nici macar las pentru ca acele cifre se puteau prabusi asupra oricaruia, e frantura de gand linistitor care se tine dupa noi de mult, de cand umblam in piei nici macar tabacite si alergam din zori pana seara tarziu agitand topoare de piatra dupa mamuti parosi care dadeau cu trompa exact in cel de langa noi, atunci a iesit prima oara la iveala frantura de gand linistitor: ia te uita, am scapat si de data asta.

Gand negandit, dar asta nu inseamna ca nu ar exista.

Pe urma, in cealalta secunda de nemiscare si tacere, vin intrebarile de ce.

De ce n-au catapultat.

Si ce s–a intamplat acolo, intrebari al caror raspuns e stiut mult inainte de a se pune, si altele, care nu vor avea raspuns simplu, niciodata, in ce pozitie era avionul, ci ce viteza, si mai ales, la ce inaltime, de la trei mii de metri in jos olul devine factor de risc, si din nou pana dincolo de obsesie intrebarea absoluta pentru ca raspunul e atat de usor, patetic, des intamplat si platit cu pret cumplit, patetic, de fapt prima intrebare tasnita: de ce n-au catapultat? De ce n-ati sarit, Titi Adrian? De ce n-ai lasat avionul, trebuia numai sa tragi de manetele rosii dintre picioare si gata, ieseati din dubla in prabusire, te strangeau chingi, limitatoare, socul cupolei plecate, tu trageai mai departe cu paturile noastre alaturate din liceul militar, cu anii de scoala de aviatie, cu zapada de la Busteni, casa de sub padure si ce insemna casa aceea pentru tine, pentru mine, mai tii minte ca erai campion la schi? Trebuia sa tragi de manerele rosii cu nici pe departe atat cat forta necesara pentru a te agata de manerul teleschiului, culisa scaunul pe sine bine unse, te arunca afara din cabine, va arunca pe amandoi, dublele de UM au sistem automat, chiar daca unul singur da comanda ambii piloti sunt catapultati, izbea aerul, se deschidea prima parasuta de stabilizare, celelalte parasute de stabilizare, pe urma plecau scaunele minune cu motor-racheta si automatele lor de timp, ramaneati intre cer si pamant agatati in parasutele mari, alb cu portocaliu, va aduceau parasutele jos si nu mai era intrebarea al carei raspuns e atat de bine cunoscut, de ce n-ati catapultat.

De ce n-ati catapultat?

Mai e un „de ce”, ultimul si al meu.

De ce incerc totusi sa explic ce stiu bine ca nu e de explicat.

De ce incerc sa imi explic.

De ce incerc sa ridic spre lumina cumplit de tainicele lucruri, de nespus, de neinteles daca nu sunt citite asa cum le scriu eu, cu inima de pilot pe masa, cu destul amar scurs peste triumful absolut al anilor de zbor, si cel atat de relativ al cartilor in care am incercat sa adun exact anii de zbor, colegii aviatori, pe mine insumi.

Cu destul amar.

Pana la urma ajunge sa te oboseasca amarul scurs.

De ce fac totusi asta, stiind bine, invatand o data, si inca o data, si de inca nenumarate ori, ca in fiecare dintre noi lucrurile se pot rasuci pana la urma altfel si de multe ori, din multi care se uita la absolut acelasi lucru, fiecare vede de fapt altceva.

Si la urma-urmei, daca fiecare citeste ce vrea el a citeasca, de ce imi pierd timpul bajbaind in explicatii care dor fizic si nici macar pentru mine nu sunt intotdeauna limpezi? Cred ca stiu, pentru ca e nedrept, e inuman, e impoibil in lumea asta omeneasca ca, trecand peste toate, sa nu fie totusi putina intelegere; un amarat de numitor comun, si exact asta vreau, incerc, ma dau tot cu riscul oricum intampinat cand ma dau tot – pentru ca pana la urma e ingrozitor de nedrept sa nu ne intelegem cu totii in lucrurile intr-adevar mari si atat de putine care ne alcatuiesc: viata, moartea. Iubire, ura, patima, zbor. Cantecelul de aerodrom inainte pomenit. Raspunurile bine stiute la inutile intrebari fierbinti, a caror miza ramane pentru totdeauna cerul albastru tait de virajul acela insangerat, ultimul, al colegului meu Titi Adrian.”

(multumesc celor care au postat aceste fragmente pe forumuri, facandu-mi mie munca mai usoara).