Tancuri si tunuri cu apa vs. BlackBerry

 

 

Tehnologia si revoltele.

Once that first bullet goes past your head, politics and all that shit just goes right out the window. Black Hawk Down

 

Punctul de cotitura: Seattle

In noiembrie 1999, Politia din Seattle, institutia care asigura desfasurarea in ordine a intalnirii ministeriale a Organizatiei Mondiale a Comertului, a avut o surpriza neplacuta: sute de protestatari anti-globalizare au reusit sa blocheze cateva intersectii, astfel impiedicand accesul  unora dintre ministri la centrul de conferinte. Incercarile politiei de a “sparge” blocada au fost respinse astfel ca deschiderea conferintei a fost intarziata.

Apoi, grupuri de tineri mascati au inceput sa sparga vitrinele magazinelor. Au urmat lupte de strada iar fortele de ordine au reusit cu mare greutate sa curete zona. Ca urmare a evenimentelor, seful politiei din Seattle si-a prezentat demisia.

Au urmat investigatii care au stabilit ca violentele fusesera planificate de o grupare numita Direct Action Network, grupare care a folosit tehnici “old school” (spargerea geamurilor, incendieri) pentru a crea haos, dar inovatia lor a fost folosirea tehnologiei pentru a comunica. Erau coordonati prin Internet si SMS-uri, astfel ca aflau aproape in timp real unde e politia si ce face si stiau de unde trebuie sa se retraga si unde sa atace.

(Ca o comparatie, in 1989 la Timisoara lucrurile se desfasurau asemanator, cu exceptia tehnologiei moderne: “Au remarcat că în aceste locuri se întâlnesc grupe de tineri care-şi dădeau bileţele unii altora. Unii dintre ei aveau genţi, aveau sacoşe în care oamenii mei au văzut clar că purtau lanţuri, bile, bastoane, sticle şi umbrele. Am tras concluzia că acţiunile sunt coordonate. (…)Am vrut să vedem ce era cu acele bileţele. Pe ele erau scrise ora şi locul în care acţionau grupurile, eventual numere de telefoane de legătură.(..)Aceste grupuri erau agresive şi cuprindeau 6, 7, 10 tineri. Ei spărgeau vitrine, dădeau foc. După ei se adunau curioşi, iar în urma acestora erau hoţii. Am făcut în rândul populaţiei sondaje dacă ştiu ce se întâmplă cu adevărat în oraş. Răspundeau cam la fel: “Nu ştiu nimic, parcă au înnebunit!”.”)

“Coeziunea Retelei de Actiune Directa (Direct Action Network) se datora, in parte, retelelor lor de comunicare formate din telefoane celulare, radiouri, scannere de politie si computere portabile. Protestatarii inarmati cu Palm Pilot wireless puteau sa intre pe pagini actualizate continuu care dadeau vesti din strada. Sacnerele de politie monitorizau transmisiunile si ofereau avertizari asupra schimbarilor de tactica ale politiei. Telefoanele celulare erau larg utilizate. Kelly Quirke, director executiv al Retelei Actiunii Padurea Tropicala, relateaza ca marti dimineata “autoritatile au strivit sistemul de comunicatie al DAN”. Solutia atacarii infrastructurii a fost gasita rapid prin achizitionarea de noi telefoane celulare Nextell. Conform lui Han Shan, coordonatorul actiunilor organizatiei Ruckus a WTO, organizatia sa, precum si alte grupuri de protest care a format DAN foloseau sistemul Nextel pentru a crea o patura de mesaje transmise de pe celular deasupra orasului. S-au impartit in grupuri de discutie de catre opt oameni fiecare. Unul dintre cei opt comunica cu un alt grup de discutie, facilitand comunicarea rapida in grade. Pe langa reteaua multi-punct a organizatorilor, comunicatiile de protest erau insufletite de protestatari individuali care utilizau telefoane celulare, transmisii directe de la media independenta, transmisie direct pe Internet, computere personale cu modemuri wireless care transmiteau imagini video live, precum si o varietate de alte comunicatii in retea. Plutind deasupra gazelor lacrimogene, era o adevarata ionosfera de lungime de baza enorma, care calatorea in jurul planetei prin Internet.”  Paul de Armond

Un blitzkrieg tehnologic

La Seattle grupurile anti-globalizare au castigat initiativa gratie tehnologiei. Pierzand initiativa, fortele de ordine nu a reusit decat sa reactioneze la evenimentele care se derulau cu mare rapiditate. In plus, tehnologia a permis protestatarilor sa fie mobili, sa se miste rapid. Politia nu ii mai putea “fixa” cu usurinta.

A fost un punct de cotitura in materie de proteste de strada la fel de mare ca aparitia Network Centric Warfare in domeniul militar.

 

Si a fost doar inceputul.

 

Twitter domino

Apoi a aparut Twitterul.

Presa a inceput sa numeasca protestele “revolutii Twitter”.

Intai a fost Moldova, o afacere mai degraba “old school”.

 

Au participat atunci si cativa tineri care se vedea de la o posta ca erau ca pestii pe uscat.

 

Deh, ei erau mai familiari cu alte peisaje.

 

A urmat Iranul.

A fost prima tentativa reala de “revolutie Twitter”. Fortele de ordine iraniene insa au fost bine pregatite.

Motociclete pentru mobilitate sporita sau arme non letale FN 303 folosite si pentru a “marca” protestatarii pentru arestari ulterioare.

 

 

Chiar si ceea ce par tunuri cu apa…Apa fiarta.

 

Aceste camioane chinezesti “have a capacity of 10,000 liters to shoot cold and hot water, and three 100 liter tanks to shoot burning chemical liquids” at a distance of up to 70 meters.

 

Nu ar fi fost gresit nici daca le-ar fi numit aruncatoare de flacari, cam asta inseamna “to shoot burning chemical liquids”.

A venit apoi randul Tunisiei. Fortele de ordine tunisiene n-au dat semne ca realizeaza ce li se intampla.

A urmat Egiptul.

Inca din 2007 revista Monocle scria:

“Armed with digital cameras, rudimentary editing software and a number of axes to grind against President Mubarak, a new generation of Egyptian film-makers and satirists are becoming enabled by the democracy of cheap video and the international waters of the web. Angered by the unemplyment, poverty and corruption that afflicts Mubarak’s Egypt and the political scheming that may ensure the President’s son succeeds his father, film-makers are joining bloggers as a force of growing political dissent. As with any film, the key to coverage is good distribution. In this cas email “forwards” ensure a huge audience. For the most part, a like-minded generation of e-protesters who make, watch and share these films.”

Probabil Mubarak nu citeste Monocle.

Protestatarii din Cairo au fost extrem de bine organizati, au avut si un manual:

 

 

Dupa ce a pierdut strada, in disperare, Mubarak a scos tancurile si “a chemat cavaleria”.

La propriu:

 

Si “Primavara araba” a continuat cam dupa acelasi pattern: lumea iese in strada, politia pierde controlul si sunt aduse tancurile.

 

Yemen

 

Libya

 

 

 

Bahrein

 

 

 

 

 

Syria

 

 

 

 

 

 

Povestea asta cu scoaterea tancurilor in strada pentru zdrobirea revoltelor sau revolutiilor e destul de veche.

Tancurile au fost scoase in 1956 la Budapesta:

 

In 1968 la Praga:

 

In 1989 in Piata Tiananmen:

 

 

 

In 1989 si 1990 in Romania (Timisoara, Bucuresti, Tg Mures):

 

 

 

La Moscova in 1991 si 1993:

 

 

 

Si ne oprim aici cu exemplele.

In democratie insa nu se pot scoate tancurile. Asa ca s-a inventat altceva: tunul cu apa.

 

Din Santiago pana in Istanbul, trecand fireste prin Belfast, Paris, Roma sau Atena, tunurile cu apa au “bagat la apa” nenumarate proteste:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Londra 2011

Valul protestelor a ajuns destul de tarziu la Londra. Deja grecii se bateau cu politia la Atena de multa vreme.

 

 

Pana si pasnicii islandezi iesisera in strada.

 

 

 

 

 

Insa luptele de strada din august 2011 din Londra fusesera anuntate de tulburarile din noiembrie 2010:

 

Londra a ramas insa un reper prin amploarea protestelor si prin dificultatea cu care ele au fost in cele din urma potolite. Si acest lucru in conditiile in care politia londoneza este foarte bine pregatita si dotata pentru orice fel de provocari.

Unul dintre factorii care au facut ca protestatarii sa se coordoneze atat de bine a fost folosirea tehnologiei: au comunicat prin intermediul telefoanelor BlackBerry.

 

 

 

 

Bucuresti 2012?

Partea de mai sus a acestui articol am scris-o anul trecut in august, dar n-am mai publicat articolul. In urma celor intamplate vineri 13 ianuarie si sambata 14 ianuarie, ne-am hotarat sa-l scoatem de la naftalina si sa-l actualizam.

Romania de dupa 1989 are o lunga istorie de proteste mai mult sau mai putin pasnice.

 

 

 

 

 

 

Cei chemati sa rezolve aceste situatii sunt jandarmii.

Jandarmii au trecut printr-un lung sir de “batalii”, de la luptele de strada de la Palatul Victoria la inclestarea de la Stoenesti. Au fost si-n Kosovo si s-au confruntat cu extremistii sarbi si albanezi.

 

 

Modul lor de actiune, desi tactic, nu este foarte subtil, dar cand lucrurile au ajuns la nivelul asta de “care pe care”, subtilitatea nu isi mai are rostul. Actiunea trebuie sa fie ferma, hotarata. Asta e meseria.

 

Am vazut Jandarmeria in actiune din anii ’90 si in timp am observat o rafinare a tacticilor. Alvin Toffler scria in “War and Anti-War”:  “Today, one F-117, flying a single sortie and dropping one bomb, can accomplish what it took B-17 bombers flying 4,500 sorties and dropping 9,000 bombs to do during World War II.”

Cam asa si cu jandarmii. Daca pe vremuri lucrau la cantitate, pentru fiecare turbulent fiind saltati inca 9 nevinovati, acum au inceput sa lucreze mult mai targetat si asta este probabil meritul celor de la cercetare-documentare.

 

Pentru tinerii care au fost aseara la primul lor miting, interventia jandarmilor a parut dura, excesiva. Asta pentru ca nu i-au vazut la lucru pe cei de la FOI in ’89 sau pe cei de la BAOLP in anii ’90.

Din punct de vedere tehnic a fost o riposta graduala destul de bine coordonata.

Oricum este regretabil ca s-a ajuns la violente. Este regretabil ca poate si oameni nevinovati au incasat cate un baston in the heat of the action.

Violenta nu duce la nimic bun.

Violenta neselectiva este contraproductiva. Poate castiga cate o batalie, dar intotdeauna pierde razboiul.

Violenta nu este o arma.

Inteligenta in schimb, este.*

 

 

 

 

 

 

 

In epoca iPhone/Blackberry, cine este mai inteligent, acela castiga. Dupa cum spunea Fouche, Sire, cu o baioneta puteti face orice mai putin sa va asezati pe ea. 

 

 

 

Nota*- David Kilcullen:

“18. Remember the global audience. One of the biggest differences between the counterinsurgencies our fathers fought and those we face today is the omnipresence of globalized media. Most houses in Iraq have one or more satellite dishes. Web bloggers, print, radio and television reporters and others are monitoring and reporting your every move. When the insurgents ambush your patrols or set off a car
bomb, they do so not to destroy one more track, but because they want graphic images of a burning vehicle and dead bodies for the evening news. Beware the “scripted enemy”, who plays to a
global audience and seeks to defeat you on the court of global public opinion. You counter this by training people to always bear in mind the global audience, assume that everything they say or do will be
publicized, and befriend the media. Get the press on-side: help them get their story, and trade information with them. Good relationships with non-embedded media—especially indigenous media—
dramatically increase your situational awareness, and help get your message across to the global and local audience.

21. Exploit a “single narrative.” Since counterinsurgency is a competition to mobilize popular support, it pays to know how people are mobilized.In most societies there are opinionmakers: local leaders, pillars of the community, religious figures, media personalities, and others who set trends and influence public perceptions. This influence—including the pernicious influence of the insurgents—often takes the form of a “single narrative.” This is a simple, unifying, easily-expressed story or explanation that organizes people’s experience and provides a framework for understanding events. Nationalist and ethnic historical myths, or sectarian
creeds, provide such a narrative. The Iraqi insurgents have one, as do al-Qaida and the Taliban. To undercut their influence you must exploit an alternative narrative: or better yet, tap into an existing narrative that excludes the insurgents.This narrative is often worked out for you by higher headquarters—but only you have the detailed knowledge to tailor the narrative to local conditions and generate leverage from it. For example, you might use a nationalist narrative to marginalize foreign fighters in your area, or a narrative of national redemption to undermine former regime elements that have been terrorizing the population. At the company level, you do this in baby steps, by getting to know local opinion-makers, winning their trust, learning what motivates them and building on this to find a single narrative that emphasizes the inevitability and rightness of your ultimate success. This is art, not science.

25. Fight the enemy’s strategy, not his forces. At this stage, if things are proceeding well, the insurgents will go over to the offensive. Yes, the offensive—because you have created an situation so dangerous to the insurgents, by threatening to displace them from the environment, that they have to attack you and the population to get back into the game. Thus it is normal, even in the most successful operations, to have spikes of
offensive insurgent activity late in the campaign. This does not necessarily mean you have done something wrong (though it may: it depends on whether you have successfully mobilized the population). At this point the tendency is to go for the jugular and seek to destroy the enemy’s forces in open battle. This is rarely the best choice at company level, because provoking major combat usually plays into the enemy’s hands by undermining the population’s confidence. Instead, attack the enemy’s strategy: if he is seeking to recapture the allegiance of a segment of the local population, then coopt them against him. If he is trying to provoke a sectarian conflict, go over to “peace enforcement mode.” The permutations are endless but the principle is the same: fight the enemy’s strategy, not his forces.”